Viata de familie in lumea larga. FRANTA – tara unde familia e protejata

De cand in Franta? De ce in Franta?

N-am implinit inca doi ani in Franta. Dar a fost o perioada intensa. Am experienta deja a doua orase ca si resedinta,  logistica unei mutari,  a vietii de zi cu zi in doua orase, ambele cam in acelasi stil – in provincie, sub 250 000 locuitori – Orleans si Compiegne.

Viata mea acum inseamna familia. Inseamna Ben, jumatatea muncitoare a casei  si , evident, centrul universului nostru, bebe Matteo nascut aici si pe care ne pregatim sa-l serbatorim luna asta – implineste 1 an.

Deocamdata,  imi ocup timpul aproape integral cu Matt.  E frumos, e solicitant, e atat de bine sa-l vad crescand si sa ma bucur de fiecare zi, de fiecare miscare, reactie. Dar in acelasi timp, la fel de puternic simt si nevoia de socializare,  de oameni, de agitatie, de ritm zilnic cu ceva stres. Parca-i prea mare relaxarea pentru mine acum, vreau sa fiu mai mult decat mama dedicata pentru Matt.  Experienta asta a statului acasa zi de zi nu imi prieste atat de mult, asa ca probabil ca o sa ma dau peste cap pentru un job, incepand din ianuarie 2015, deci cand Matt va avea in jur de un an si patru luni.

Despre impactul emigrarii. Sentimente amestecate

E clar, inca nu pot sa vorbesc despe adaptare 100%. Inca nu m-am rupt de Romania, asa ca  o data la maxim trei luni venim in vizita in tara. Recunosc, dupa fiecare drum in tara imi spun ca e obositor si imi promit ca mai devreme de 6 luni nu mai fac asta.  Noroc ca uit repede. Si inca ma tin de programul asta cu incursiuni dese in tara, unde ma umplu de energie, de oameni, de prieteni.

Franta a fost alegerea mea nicidecum rationala, ci 100% sentimentala.  Aici mi-am gasit sufletul pereche si am mers  pe drumul ales, fara nicio urma de regret. A fost o perioada intensa, plina de schimbari, de adaptare, de obisnuire cu noua mea viata.  Totul s-a schimbat.

Franta este o alta tara, cu oameni total diferiti, cu o alta cultura, cu un alt stil de viata. Nimic nu e la fel. Daca mi-ar fi spus cineva in trecut ca o sa fiu atat de carcotasa si reticenta vis-à-vis de adaptarea intr-o alta tara, as fi spus ca e nebun.

Dar, cu maxima sinceritate… nu-i deloc usor si nu cred ca poti fi 100% pregatit pentru schimbarile astea. Eu, de exemplu ma consider o persoana pozitiva, deschisa la nou, adaptabila, deloc genul ‘legata de radacini’ . Surpriza! Nu e chiar asa. Nu stiu daca tine de persoana mea sau pur si simplu de varsta, de faptul ca o data ce ai petrecut peste 30 de ani undeva, esti vizibil marcat de trecut, de prieteni, de locuri si oameni, de obiceiuri… E cert  ca mi-este foarte greu sa vad locul asta ca fiind al meu, deocamdata. As spune imposibil, dar  e ‘necopt’ sentimentul, sa lasam timp sa mai curga… Socul l-as descrie fix prin asta, diferenta imensa intre ce asteptari aveam de la mine, cum ma vedeam eu trecand prin episodul asta si ce resimt de fapt, cum fac fata schimbarii.

Asta este experienta mea, pana la urma fiecare om traieste altfel si suntem cu totii diferiti. Eu nu sunt in masura sa dau sfaturi pentru ca, dupa cum spuneam, plecarea mea din tara a fost motivata sentimental. Emigrarea nu era in topul dorintelor mele, dar l-as fi urmat pe Ben in orice alt colt de lume. Pur si simplu asa s-au aranjat lucrurile in viata mea si Franta a fost sa fie.

Intr-o tara ca Franta, cu foarte multi imigranti, din toate colturile, nu exista discriminare. Oamenii sunt obisnuiti sa faca eforturi de integrare a diverselor nationalitati. Sa spunem doar ca resimt o usoara inferioritate atunci cand vorbind, nu reusesc sa am acelasi accent cu ei si sunt usor de ‘descoperit’. Insa nu te priveste nimeni cu ochi rai, ti se raspunde la fel, caci, cata vreme esti decent si te comporti civilizat, ti se raspunde fix cu aceeasi moneda.  Cu toate astea, inca nu ma simt de-a locului, simt ca ma despart de ei principii de viata, o istorie, modalitati de a face una sau alta, viziuni, aspiratii si lista este foaaarte lunga.

Depre viata sociala , familie, copil

Asta este un subiect sensibil. Cu doua mutari intr-un an si putin,  plus marea schimbare din viata noastra , venirea pe lume a lui Matt, nu am avut premise prea bune pentru consolidarea unei vieti sociale. Socializam, din cand in cand, asa cum putem : cu alti parinti, cu colegii de birou ai lui Ben  (iarasi, schimbatul jobului si mai ales al orasului nu prea au ajutat), cu vecinii, atunci cand pare ca am avea pasiuni comune.

Imi place ca aici timpul liber e apreciat la justa lui valoare si valorificat la maximul posibil.  Asa ca in fiecare weekend strecuram activitati doar de destindere : drumetii, parcuri, serbari organizate prin oras, iesiri in parcuri de distractie, la  Disneyland, Asterix, sau poate doar o vizita in Paris la un restaurant preferat sau la un muzeu.

In cultura de aici familia este pilonul, totul se invarte in jurul ei, iar prietenii nu sunt o parte atat de importanta. Tot ce are caracter sarbatoresc se petrece de regula in familie, nu  doar  Craciunul si Pastele.

Personal, nu am intalnit oameni care sa mi se adreseze diferit sau ciudat sau sa ma faca sa ma simt in plus. Insa, nici din cei care sa vrea sa te cunoasca mai bine, sa iti fie apropiati . In ciuda experientei scurte, nu cred ca exagerez spunand ca francezii imi par destul de reci,  usor superficiali…dar e posibil sa fie si asteptarile mele prea mari, prea repede, cine stie?!

Printre provocarile emigrarii, cred ca sunt multe de luat in discutie atunci cand alegi sa-ti schimbi tara. Eu cred ca intr-adevar nicaieri nu esti ca acasa, ca oriunde mergi esti totusi o minoritate, un imigrant, iar daca vii din Romania… cu atat mai mult; ca prieteni adevarati iti faci foarte greu, mai ales dupa o varsta. Am gasit aici oameni civilizati si eleganti, in tinuta si-n vorbe, oameni de toate felurile, dar majoritatea retinuti si putin deschisi  in a lega prietenii.

Este Compiegne un oras potrivit sa-ti cresti copilul?

Imi place noul nostru oras – Compiegne, pentru ca este un oras mic si linistit, cu o populatie sub 50 000 locuitori , un oras foarte ‘children-friendly’.  E renumit pentru numeroasele activitati extrascolare, artistice si sportive, la care ai acces.  De altfel, in urma cu doi ani, a fost declarat ‘cel mai sportiv oras al Frantei’.

Compiegne are rang de oras imperial, datorita palatului de aici, una din cele 3 resedinte regale, alaturi de Versailles si Fontainebleu. Are un pitoresc aparte, de vechi  oras burghez, cu multe cladiri cu arhitectura deosebita si chiar o atmosfera boema.

Este un oras sigur, in care poti sa te plimbi linistit, cat vrei, unde vrei, nu intoarce nimeni capul, nu te fluiera, nu te deranjeaza cu intrebari sau alte propuneri.   Te simti in siguranta permanent. E un oras in care iti poti lasa relaxat copilul sa mearga singur la scoala, daca esti intr-o raza de 1-2 kilometri, vad multi copii de 8-10 ani care merg singurei la scoala, pe jos sau cu autobuzul.

Din pacate cresele sunt putine si aici, chiar insuficiente. Scolile de stat, din ce am observat, sunt… cu lume pestrita; dar pana la urma e in regula si diversitatea, are beneficiile ei. Cat despre scolile private, cu taxe anuale accesibile, ce pornesc de la 2.000 eur/ an,  ele ii diferentiaza pe copiii din familii  cu posibilitati financiare de cei foarte modesti si , de multe ori, implica si mai multa rigoare si disciplina.

Context social. O normalitate uimitoare

Am avut o experienta pozitiva cand am fost insarcinata cu Matt. Totul a mers ca pe roate. Desi venita din Romania cu sarcina avansata, peste 6 luni, m-au luat in evidenta foarte rapid, fara nicio retinere, fara birocratie.  Uimitor pentru mine, proaspat venita din Romania unde birocratia e la rang inalt. Prioritatea a fost ca toate analizele sa fie la zi si le-au echivalat pe cele deja facute in tara,  m-au trimis la cursuri prenatale gratuite si foarte utile, iar pe toata perioada s-au purtat extraordinar. Nici urma de discriminare, dimpotriva –  caldura, deschidere si bunavointa.

Nasterea a fost naturala, in spital de stat. A fost o experienta de neuitat, din toate punctele de vedere.  Fizic, destul de complicat, dar nu din motive ce tineau de personalul medical.  Insa conditiile de spitalizare sunt excelente, incepand de la curatenia si regimul de masa si pana la tratamentul primit din partea medicilor si asistentelor. O experienta impecabila.

In Franta, cum spuneam, totul se invarte in jurul familiei, care este protejata de legi, reguli si proceduri. E o prioritate nationala si de aici decurg mai multe avantaje: e incurajata natalitatea, famillile numeroase – cu mai multe de trei copii beneficiaza de scutiri la impozite, alocatii crescute cu cat numarul copiilor din familie e mai mare, facilitati pentru mamele care aleg sa se intoarca la munca,  un program de lucru redus … si cate si mai cate. Pentru asta, tot respectul.

Balanta  casa – job. Prioritate Nr. 1 – Familia

Totul este foarte family-oriented , asta e traditia locului. Familia pe primul loc, oricand si oriunde.  Jobul e creat, vazut si perceput ca acel loc in care mergi strict pentru a-ti castiga existenta si de unde  revii seara acasa dornic de a-ti revedea familia. Nu se munceste in weekend,  iar lucrul peste program e doar ocazional si de regula, pentru managementul de varf.

Franta e inca atinsa de criza si gasitul unui job in momentul asta e o mare provocare nu doar pentru mine, ci pentru oricine isi cauta de lucru. De altfel, o hiba a sistemului  este ca din prea multe masuri sociale scapate de sub control, statul a ajuns chiar sa favorizeze somajul.

Partea buna, insa, este ca in cele mai multe cazuri, un singur salariu poate asigura un nivel de trai decent. Iar daca acel unic salariu dintr-o familie este peste medie, atunci lucrurile sunt cu atat mai relaxate.  Cat despre familiile in care ambii parinti muncesc, cu siguranta veniturile cumulate asigura un comfort sporit, relaxare, planuri, vacante … Pe de alta parte, o data cu implicarea mamei intr-o activitate lucrativa  apar alte inconveniente, legate de cresterea si ingrijirea copilului si bineinteles, costuri  suplimentare cu ‘nounou’, cum ii spun ei unei bone ‘colective’- care se ocupa de copii acasa la ea, sau, in cazul copiilor mai mari care merg la scoala intr-o zona departe de casa, cu costurile legate de dadaca care ii duce/aduce. Astfel ca, trebuie pus in balanta si vazut ce ti se potriveste cel mai bine la un anumit moment.

 Despre viata de zi cu zi in Compiegne

Imi place ca e un oras mic, linistit, cochet.  Apreciez proximitatea fata de Paris si de cele doua aeroporturi, aspectul de mic oras burghez, ma bucur de verdele din jur, de  padurea de la marginea orasului.  Si apoi, trasaturile clasice ale unui oras de provincie : calmul, curatenia, traficul relaxat, oamenii pasnici, multitudinea de evenimente locale organizate regulat, targuri,  spectacole in aer liber, manifestari sportive.

Pe de alta parte, nu le poti avea pe toate. Fiind oras mic, e departe de termenul cosmopolit.  Aici nu poti intalni oameni foarte diversi, numarul de straini e redus si e mai mult o comunitate inchisa decat un oras plin de posibilitati.  Un aspect cu care inca nu m-am obisnuit este numarul redus de activitati culturale. Aaaa….si sa nu uit –  Compiegne e situat in Oise, regiune cunoscuta ca fiind tinta a numeroase bancuri .

Despre planuri de viitor

Planuri si vise frumoase avem din plin, imaginatie si optimism, de asemenea!  Asa ca ne place sa incercam sa ‘intuim’ viitorul, poate cine stie, chiar se indeplineste ?!  Ne gandim ca vom ramane la Compiegne inca vreo cinci, maxim sapte ani, cat timp estimam ca va dura misiunea jobului lui Ben. Apoi, intentionam, visam, planuim… sa ne lansam intr-o mica afacere proprie. Care nu va fi la Compiegne, pentru ca, asemeni oricarui francez, cautam mirajul sudului si vrem sa ne apropiem cat mai tare de o clima blanda, cu multe zile insorite pe an (ideal Montpellier, Avignon sau de ce nu Nice, Marseille).

Dor de Romania. Despre ce inseamna ACASA

 Imi este dor si nu ma feresc sa o spun. Cand am plecat din Romania, mi-am asumat multe, inclusiv ruperea de tara, de prieteni. Nu ma gandesc tot timpul la asta, nu ma trezesc cu gandul la Romania si nici nu-mi apar plaiurile mioritice in minte cat e ziua de lunga. Imi traiesc frumos viata de zi cu zi… insa imi lipseste familia (sora’mea mai ales), prietenii, imi lipseste acea apropiere fata de oamenii dragi pe care i-am avut atatia ani in jur.

Unde e ACASA? Greu de spus! Da, desigur, acasa e cu familia, cu barbatul si copilul, in caminul de care legi implinirile, visele si unde traiesti emotii zi de zi , unde Matt face primii pasi… Aici e ACASA pentru mine.  Dar asta nu inseamna ca nu pot vorbi cu acelasi drag si de un alt ACASA, cel din Romania,  acolo unde am atatea si atatea amintiri frumoase, unde am crescut si am prieteni buni, unde am un placut sentiment de apartenenta, unde ma identific si ma regasesc in multe principii, valori, mentalitate.

Cat despre noi,  despre viitor…nu vad in ce alta tara ne-am putea stabili. Franta ramane in top, pentru ca  in felul asta macar Ben e in tara lui, are familia aproape  si Slava Domnului ca sunt niste oameni minunati. Orice as spune, Franta e o tara in care poti sa traiesti frumos, linistit, civilizat, in care conditiile de viata sunt mai mult decat decente, unde statul sprijina familia si nu te simti coplesit de birocratie si legi stupide.  Stiu ca sunt o norocoasa ca sunt aici, ca am luat-o de la capat, chiar daca nu e usor.

Iar latura hai-hui din mine spune ca Franta este o tara frumoasa, pitoreasca si in cele mai mici cotloane. Asa ca mai am multe de descoperit!

#viatadefamilieinlumealarga