Un dascăl rămâne toată viața cu sufletul la elevii lui

Vara asta o serie de copii ai mamei mele a terminat liceul.

Îi știe încă pe toți. Povestește despre ei. Le spune în continuare ‚copiii mei’.
Are atâția copii mama mea…și povestește așa de cald despre ei, încât chiar cred că acolo, în sufletul ei, e loc pentru fiecare!

Vorbește în continuare cu ei, cu mamele & bunicii lor. Își amintește care scria frumos, care compunea cu suflet, care desena uimitor, care recita frumos, care rezolva la matematică mai rapid. Își amintește care era mai sufletist, care era mai sensibil, care avea nevoie mereu de încurajări.

Copiii ei au dat bacul anul ăsta. A avut emoții pentru ei, iar în ziua rezultatelor abia a așteptat să afle ce-au făcut. A trecut cu emoții peste rezultate și le-a ținut apoi pumnii la admiterea la facultate.
M-a sunat fericită să-mi povestească de câțiva despre care a aflat că au fost admiși.

Copiii ei o vizitează uneori. Alteori o sună. Ei sau mamele lor. Alteori doar o salută pe stradă și îi zâmbesc. E de-ajuns! Vă spun eu, pentru un dascăl, e de-ajuns chiar și un zâmbet cald!

Anii mamei mele s-au măsurat mereu în generații pe care le-a format.
Succesele unui dascăl nu să regăsesc în diplome, ci în ochii pe care îi vede sclipind în jur.
Reușitele unui dascăl nu se strâng în dosare și bibliorafturi, ci în zâmbetele adunate de la copiii lui.
Realizările adevărate nu se măsoară în elevii care ajung la mari universități, ci în copiii care-și deschid brațele când te-ntâlnesc pe stradă.
Performanțele unui dascăl nu sunt acelea de a pregăti copii olimpici, ci de a forma OAMENI.

Mama mea e norocoasă că are atâția copiii, de toate vârstele!

N-a colecționat niciodată laude, n-a vânat diplome și nici titluri de glorie.
Mama mea a fost un dascăl pasionat. S-a născut pentru a fi dascăl. Asta și-a dorit să facă de când era mică și la fiecare generație pasiunea ei cred că s-a simțit mai mult decât și-ar imagina!
A predat mereu cu suflet, iar asta n-are cum să te învețe cineva vreodată.
Iar sufletul pus în lecțiile predate n-are cum să se măsoare decât în emoțiile pe care le simte chiar și acum, când vorbește despre copiii ei.

Dacă acești copii nu și-au uitat învățătoarea în atâția ani, dacă acești copii, fiecare cu drumul lui în viață, își găsesc timp să-i dea un telefon, să-i aducă un buchet de flori, să-i spună un mulțumesc, să-i zâmbească pe stradă…eu zic că mama mea și-a îndeplinit cel mai important rol: acela de a forma OAMENI!