Ea crește. Trebuie să cresc și eu.
Suntem în curtea bunicilor Emei. E o zi de toamnă prietenoasă, o zi din aia care te-mbrățișează cu auriul ei călduț.
Ica citește. Bubu face integrame. Tatăl Emei meșterește ceva.
Vântul adie ușor, cât să încurajeze dansul frunzelor de toamnă. Ema se uită pe You Tube, din balansoar. O privesc cu coada ochiului. Se duce la bucătărie și-și ia un iaurt, apoi un castron de fulgi de porumb.
Mă uit la ea…de parcă n-am mai văzut-o de când era mică. Mă minunez cât a crescut. Se descurcă singură. Iar eu am rămas cumva ancorată în vremea când se ridica pe vârfuri să ajungă la masă.
Suntem aici, în curtea în care a crescut.
Stă în balansoarul în care am legănat-o zile în șir să adoarmă după amiaza. Iar acum stă singură, cu căștile căștile pe urechi, să n-o deranjăm.
Suntem tot noi, în curtea asta, în care a făcut primii pași, timizi. Cu oamenii care au ținut-o în brațe, apoi i-au fost sprijin când a început să pășească. Doar că acum a crescut, iar curtea asta o să-i pară prea mică, în curând, știu bine.
Aici, unde ne-am minunat la primele ei cuvinte, în curte. Apoi am aplaudat la primele ei spectacole, pe scena improvizată în salcie. I-aud parcă chicotelile fericite.
Îmi amintesc de televizorul fixat la Gașca lui Mickey Mouse, iar acum ochii îi sunt ațintiți pe filme cu adolescenți.
Camera ei, în care adormea înconjurată de jucării de pluș, iar acum își lipește postere.
Doar urmele de creioane colorate de pe pereți mai amintesc parcă, undeva departe, de copilul care a crescut aici.
Camera asta, care știe de momentele noastre de seară, când îi spuneam povești și dormea în reprize scurte, când voia s-o țin de mână până adorme și să-i promit că-i dau un sărut pe frunte…
Camera asta, care acum îi ascunde secretele și ne-aude cum dezbatem până târziu despre viață și cum se vede ea prin ochii unui copil de 10 ani.
Mi-e greu să accept. Nu mai are nevoie de mine…fizic vorbind. Se descurcă singură.
Aproape că nici nu-mi mai încape în brațe. Mă-ncăpățânez s-o țin, încă, de mână.
Își pregătește singură gustările, își alege singură hainele și știe să se pregătească de școală, își sună bunicii să vadă ce mai fac, își face ghizodanul și temele, își scrie liste cu ce are de făcut. Citește romane și le discută cu bunicii ei, se lansează în discuții și știe să-și argumenteze părerile.
Și uite-ne aici, în curtea asta, în casa care ne-a urmărit în toții anii ce s-au rostogolit în viteză parcă.
Casa care mi-a auzit mereu gândurile, care-mi știe frământările, nopțile nedormite, temerile, speranțele, fericirile.
Casa care mă cunoaște pe mine dinainte de a fi mama Emei.
Casa cu pereții plini cu amintiri înrămate…și care ne-a observat pe toți, cu discreție, în anii ăștia.
Casa care știe cum m-am transformat în anii ce-au trecut. Casa care m-a privit zburând prin tot felul de zile. Care-a văzut că am învățat să trăiesc mai relaxat și mai simplu. Am învățat să fiu mamă. Să nu caut mereu răspunsuri. Să iau lucrurile așa cum vin. Să nu regret. Să fiu mai mult acum și aici, în prezent.
Casa care m-a primit mereu, oricum, cu brațele deschise.
Aici am trăit atâtea clipe.
Și-acum văd…a crescut copilul meu.
Trebuie să cresc și eu.
Creștem împreună și pășim pe drumul ăsta, una lângă cealaltă. Ne susținem, ne formăm, ne transformăm, ne maturizăm.
Suntem împreună în povestea asta. Așa vom fi mereu.
Creștem una lângă cealaltă, creștem împreună!
Nu uitați, găsiți Blog in Tandem și pe:
➠ You Tube: https://www.youtube.com/blogintandem
➠ Instagram: https://www.instagram.com/blogintandem/
➠ Facebook: https://www.facebook.com/intandem.ro/
Dacă aveți timp, poate vreți să citiți și:
- Dragă părinte imperfect
- Copilule, încercăm să-ți construim rădăcini
- Înainte de a fi noi trei, am fost noi doi
- Copilule, nimeni nu-ți poate lua BUCURIA
- De ce ne cheltuim banii pe vacanțe
- Copilule, învață-mă să am grijă de sufletul tău
- Când se termină școala...
- Ziua FAMILIEI este despre…
- Să-i mai lăsăm să copilărească!
- Voi sunteți pregătiți să vă crească copiii?
- Sărbătorim 10 ani magici cu Ema