Copiii mici sunt și ei oameni mari
Îi vedem mici. Ca pe niște omuleți.
Uneori, chiar îi tratăm ca pe niște roboței.
Sunt zile în care ne mândrim cu ei, alteori ne enervează că nu stau acolo unde-i așezăm noi.
Ne irită uneori că pun prea multe întrebări, că nu mai tac, că fac dezordine…
Apoi, când cresc …ne supărăm că nu iau notele pe care ni le-am dori. Sau că nu cântă așa cum ne-am fi visat, că nu sunt talentați la una și la alta, îi certăm, ne supărăm pe ei.
Ne irită că au haos în cameră, că nu strâng masa, că sunt obraznici, că se bagă-n discuțiile celor mari, că vorbesc neîntrebați..
Ne-am aștepta, de fapt, să ne răspundă la comenzi. Să fie ”dresați”!
Deși…n-am recunoaște asta nici măcar față de noi înșine!
Și așa uităm chiar noi, părinții lor, să-i tratăm ca pe niște oameni mari, nu ca pe omuleți de jucărie sau roboți care să răspundă la ordinele și comenzile noastre.
Tot noi, părinții, ne supărăm când vedem că ceilalți ne tratează copiii cu indiferență.
Ne mirăm că profesorii nu le dau ocazia să-și argumenteze opiniile, când un adult nu le cere părerea, suntem uimiți că uneori copiii noștri par invizibili, că vecina sau vânzătoarea nu le răspunde la salut și câte și mai câte.
Dar și noi facem asta, deseori. Haideți să ne schimbăm noi, acasă.
Să le cerem părerea cât mai des. Să-i încurajăm să aibă idei. Să-i lăsăm să întrebe, să caute soluții, să fie curioși.
Haideți nu doar să spunem că-i încurajăm, chiar s-o facem.
Să-i implicăm în deciziile casei. Să-i punem la mici trebui casnice.
Să-i învățăm noi că oamenii mari au și drepturi, dar și responsabilități.
Să avem așteptări de la ei, dar să avem și de la noi, părinții!
Să-i tratăm ca pe niște oameni mari, de la egal la egal! Dacă n-o facem noi, atunci cum s-o facă ceilalți?!
Ne e greu să-nțelegem că-n corpul ăla mic e o inimă atât de mare!
Că omuleții ăștia mici, din fața noastră, au trăiri atât de mari.
Uităm uneori că au și ei emoții, gânduri, frământări…
E greu drumul ăsta, să faci din oamenii mici, oameni mari!
Să-i ghidezi, cînd noi singuri ne simțim atât de des dezorientați.
Și totuși, noi le suntem primele repere în viață!
Dacă noi îi tratăm ca pe niște oameni, așa vor învăța să se poarte!
Așa își vor dori să fie tratați, pe viață!
Haideți să-i facem să se simtă oameni mari!
Să-i creștem să devină oameni mari! Asta e cel mai greu!
Nu uitați, găsiți BLOG IN TANDEM și pe:
➠ You Tube: https://www.youtube.com/blogintandem
➠ Instagram: https://www.instagram.com/blogintandem/
➠ Facebook: https://www.facebook.com/intandem.ro/
DACĂ AVEȚI TIMP, POATE VREȚI SĂ CITIȚI ȘI:
- Mi-e teamă să o las să se desprindă
- Pericolul vârstei de 10 ani
- Când suferi exact cât suferă și copilul tău
- Ea crește. Trebuie să cresc și eu.
- Dragă părinte imperfect
- Copilule, încercăm să-ți construim rădăcini
- Înainte de a fi noi trei, am fost noi doi
- Copilule, nimeni nu-ți poate lua BUCURIA
- De ce ne cheltuim banii pe vacanțe
- Copilule, învață-mă să am grijă de sufletul tău
- Dragă părinte, poate ai uitat clipele când…
- Puterea amintirilor