Copiii nu-si uita dascalii pe care-i iubesc
Am mai vorbit despre mama mea aici. Si o sa o mai fac, cu siguranta. Pana la urma, asa-i cand iubesti pe cineva si cand nu prea stii cum sa-i spui direct. In plus, lucrurile de suflet nu trebuie tinute doar pentru mine.
Mama mea. Invatatoare mai mult de 40 de ani. A avut atatea serii de copii, incat cu greu le poti tine sirul, daramite sa-ti amintesti de fiecare in parte. Dar ea povesteste cu asa o caldura de elevii ei, incat ai impresia ca inca mai este acolo, printre ei.
S-a pensionat de vreo 3 ani. Despartirea de scoala a fost grea. Mai grea decat s-ar fi asteptat. O parte din sufletul ei este si acum in scoala unde a predat peste 30 de ani. A plans in ziua pensionarii. Cum sa nu fie greu, cum sa nu te emotionezi, cum sa nu arati ca esti impresionat, cum sa nu ti se ravaseasca sentimentele, echilibrul, stapanirea, cand ti se strang alaturi copii din aproape 4-5 generatii, care vor sa te vada si sa-ti multumeasca sincer pentru ce-ai facut pentru ei? Cat de tare sa fii sa nu te copleseasca emotiile cand vezi pe ecran un filmulet despre tine, facut supriza de copii care te iubesc?!
S-a consumat mult in perioada aia, stiu sigur, a lacrimat retinut in ultima zi de scoala, cu ultima serie de copii fantastici care au terminat clasa a IV-a cu ea. Mi-e mie greu sa povestesc despre emotiile unui om care se hranea cu energia copiilor, care si-a pus sufletul in fiecare zi la catedra, care a trait intens fiecare reusita a copiilor ei, a plans cand au avut zile cu ghinion, se bucura peste ani cand aveau o reusita… Asta-i mama mea!
Si acum are emotii cand stie ca incepe scoala. Le traieste altfel. Acum este in rolul de bunica, cu nepoti ajunsi la varsta scolii. A vazut-o pe Ema intrand in prima zi de scoala, traieste cu ea emotiile literelor, cititului, temelor, proiectelor…e altfel de partea cealalta a baricadei.
Dar este un om fericit. Implinit. Asa cum nu au privilegiul de a fi decat unii dintre noi….A avut atatia copii pe care i-a iubit, atatea lectii de viata, atatea zambete sincere primite de la elevii ei, atatea emotii, zile cu soare….Si isi primeste si acum recompensa, dupa ani si ani in care a pus suflet in tot ce a facut. Care-i cea mai mare recompensa, ce valoreaza cat 1000 de cadouri? Momentele! Emotiile! Amintirile! Tot ce am vazut eu acasa in perioada de Craciun. Un om iubit, care primeste telefoane la copii care au crescut, care acum au familii, de la elevi care locuiesc peste mari si tari. De la copii pe care i-a iubit, care au simtit tot si intorc acum cu varf ceea ce au primit. Si care ii multumesc si nu o uita.
Cum sa nu povestesc eu despre mama mea, cand am vazut-o lacrimand de emotie cand vorbea cu o fosta mamica ce-i multumea pentru succesul copilului ei, care lucreaza la Apple, cand a primit o felicitare de la o eleva medic in Vancouver…si alti copii de suflet care o suna pur si simplu sa vada ce mai face. Face bine, oameni buni! Dupa o viata in care a facut zi de zi cu dragoste tot ce stia mai bine, in modul cel mai natural posibil, avand un har pe care fiecare invatator ar trebui sa il aiba, predand cu cea mai mare deschidere si pasiune…face bine. Isi primeste cu entuziasm darurile astea de suflet, de la fostii elevi. Si simte ca e un om iubit. Un om norocos!
