Zilele astea cu nori,ganduri si sperante. Zile in care se-nvarte roata.

A fost o perioada neagra. Este inca. In doar cateva zile cred ca ceva s-a rupt in fiecare om, in fiecare suflet, in fiecare parinte, in fiecare casa. Am simtit-o din dimineata neagra de 31 octombrie si o vad parca in fiecare clipa pe fetele oamenilor, pe strada, in trafic, pe Facebook, oriunde.

Doliul national n-a fost cel decretat oficial, e cel din sufletele noastre. Nu cred sa fie  om care sa nu se fi gandit ca acolo putea sa fie el, copilul lui, prietenul, parintii. Zilele astea am plans, ne-am emotionat, ne-am unit, ne-am revoltat, am simtit neputinta, apoi speranta, zilele astea au fost asa de pline, de parca au strans in ele tot ce nu s-a intamplat in ani, tot ce-am strans cu totii in noi in toata vremea asta, toate sperantele naruite cate un pic in fiecare zi.

Dar tot zilele astea au adus atata jertfa si prea multa suferinta. Nu se mai opresc din a fura suflete in fiecare zi, din a smulge copii din bratele parintilor, parca e prea mult. In fiecare zi ascult cu teama stirile…e prea mult, cifrele se tot schimba si jerfa devine in fiecare clipa prea mare, prea dureroasa, prea nemiloasa.

Colectiv va ramane peste ani o drama, dar si momentul care a trezit in fiecare dintre noi ceva. Un amestec de teama, nefericire, nedreptate, speranta, forta, unire. Colectiv ne-a trezit pe multi dintre noi, fiecare in felul lui, dar toti cu gandul ca avem dreptul la viata, ca mai putem inca spera ca poate Romania copiilor nostri o sa  fie altfel.

La Revolutia din 1989 eram putin mai mare decat este Ema acum.  Iar parintii mei erau mai tineri decat sunt eu acum. Ce vremuri, cum s-a invartit roata asta a vietii! Ce sperante vii si autentice trebuie sa fi avut parintii nostri atunci, ce sperante amare am ajuns sa avem noi acum!

Parintii mei au avut perioade in care au regretat ca dupa 1989 nu au emigrat cu noi peste mari si tari. Eu am avut perioade in care nu le-am spus, dar le-am reprosat ca n-au facut-o. Dar ei erau plini de sperante. Ma gandesc acum…oare o sa vina momentul in care si Ema o sa ne reproseze ca n-am plecat la timp din tara? Sau poate… o sa vina timpul in care o sa ne felicite ca am ramas si am incercat ceva ce a schimbat viitorul in bine? Ceva ce a demonstrat peste ani ca se poate? Se mai poate oare? Asta ma tot intreb zilele astea…