Aici e Romania, doamna! Drumul de la scoala spre casa…

Saptamana trecuta au fost cateva zile in care am asteptat-o pe Ema de la scoala.

S-a intors roata, a venit si ‘tura’ mea. Ok, m-am gandit ca nu poate sa fie nimic rau. Din contra! Timp mai mult cu ea, bucurie maxima cand o vad ca-mi sare in brate, de zici ca a fost plecata in armata, drumul relaxat amandoua spre casa. Asa m-am gandit eu, inconstienta de mine!

Invariabil, zilnic, ‘episoade de Romania’ care n-au cum sa nu te faca din om neom.  Si uite-ma pe mine pe ganduri de-atunci. Multe ganduri, pe care le ai o data cand esti tanar. Si nu pleci din tara. Si apoi iarasi le ai, cand esti parinte. Si ma tot gandesc daca e in regula ce-i fac eu propriului meu copilul, crescandu-l aici.

E clar, tara asta nu e facuta sa-ti cresti copiii! Numai 15 minute, zilnic, un drum aparent linistit, intr-o zona linistita si aparent civilizata, in Bucurestiul anului 2016,  si intelegi imediat despre ce vorbesc.

15 minute. Atat: 

1. La un bloc vecin se lucreaza, se izoleaza. De vreo cinci luni simuleaza munca, bocane in continuu, dau cu bormasina cand ti-e lumea mai draga. Vine o echipa de vreo 30 de munictori, din care lucreaza maxim 5. Iar cand treci pe acolo imposibil sa nu auzi un ‘Papusa’ sau un fluierat melodios, de la vreun muncitor odihnit…ca doar de-aia vin la munca de atatea luni si mai e mult pana departe. Ok, am trecut senina pe langa ei, cu ‘Papusa’ pe vreo 3-4 voci in urechile mele…si mi-am vazut de drum.  Linistita, inca.
2. Hopa! Proba de strecurat in curtea scolii. Nu reusesti sa intri pe poarta scolii decat daca esti foarte abil si antrenat. Pentru ca e pliiin de parinti care-si asteapta copii si isi parcheaza masinile lustruite si ochioase aproape lipite de poarta scolii. Daca s-ar putea…ar intra chiar si in scoala. Sa nu se toceasca tocurile cui probabil!
3. Dupa ce rasufli usurat ca ai reusit sa intri in curtea scolii…n-ai nicio sansa sa te relaxezi! Dar ai sanse sa te distrezi! Ti se deschide o intreaga lume pestrita. Mame aranjate si scoase din cutie, bone ferchezuite, tatici cu Iphoane. Vorbesc tare, se agita, se remarca, gesticuleaza, auzi franturi de discutii sau monologuri cu politica, sport, impozite, telenovele… N-ai cum sa te plictisesti in curtea scolii pana ies copiii!
   
4. Si cand sa tragi aer in piept, pe treptele scolii se iveste mandru-n toate cele bodyguardul,  care pazeste treptele. Da, da, el e bodyguard, nu paznic, sa ne-ntelegem! Se lupta cu porumbeii din curtea scolii! Poarta e libera ca pasarile cerului, asa incat oricine poate intra. Dar treptele sunt in siguranta, acolo troneaza triumfator bodygardul care-si etaleaza muschii.
5. Ma aventurez si –l intreb cu o inconstienta totala daca parcarea de biciclete din curtea scolii, curtea pazita a scolii, este safe si o putem folosi. Imi raspunde flegmatic. ‘Ce, doamna, va credeti in Elvetia? Nu vedeti ca-i nefolosita? De ce credeti ca-i goala? Aici e Romania, doamna!’. Ma abtin sa-i spun ca-i goala ca si capul lui! Nu am energie pentru un spectacol in curtea scolii, e si asa destul show in jur.
   
   
6. Intr-un final, imi iau copilu’ victorioasa si facem slalom prin curtea scolii, speriate sa nu ne luam o minge in cap de la copiii care joaca baschet. Si nici sa nu ne darame cei care isi fac incalzirea pentru sport, ca la o cursa cu obstacole, printre copii, bone, parinti si bunici. Astea-s riscurile cand ai o curte comuna si pentru sport, dar si pentru o multime de parinti si de piticanii care pleaca spre casa.
   
   
7. N-apucam sa respiram usurate, ca ajungem la trecerea de pietoni. Soferul unei Dacii papuc plina de marfa  e foarte ofuscat ca ne-am gasit cu totii sa trecem la ora asta, cand el se grabeste. Scoate capul pe geam si racneste cat poate, cu naduf: ‘Hai, tatatie, misca-ti fundul ala batran’, catre un bunic de mana cu nepotul. Ma abtin iar sa nu-mi dau drumul la gura, cu Ema de mana.
   
   
8. Ne oprim la covrigarie. Intreb ce au cald sau proaspat. ‘Adica, ce, noi vindem vechituri aici, sau ce?!’, imi raspunde cu o acreala maxima o vanzatoare obosita de viata. Luam doi covrigi si pornim spre casa, intr-un final.
   
   
9. Ema turuie neincetat. Eu turui si eu, dar in capul meu, trista de tot ce vad. Ema fericita ca e cu mine de mana. Eu nefericita ca suntem in Romania. Mergem linistite, intr-un final, pe o alee cu multi copaci infloriti. Peisajul e brusc scuturat de o muzica arabeasca, data la maxim, care tulbura toata linistea cartierului.
10. Nu-i nimic. Ajungem acasa. Intram in scara blocului, unde miroase puternic a friptura, cartofi prajiti, carnati…In fiecare zi altfel. Pentru ca doamna de la parter gateste cu usa deschisa, sa se aeriseasca!

Atat. E destul. Si n-a fost doar marti. A fost aproape la fel in fiecare zi. Si eu nu pot sa-mi scot din cap vorbele paznicului de la scoala: ‘Aici e Romania, doamna!’.

Si de-atunci ma tot gandesc, e normal sa ne crestem copiii aici? Imi vine asa un chef sa plec in lumea larga, unde-oi vedea cu ochii! Poate cine stie, nimeresc in Elvetia. Cum ar fi sa mergi cu bicicleta la scoala, sa traversezi linistit pe trecere, sa poti intra relaxat in curtea scolii…Cum ar fi oare sa traim intr-o tara normala?

Cum ar fi oare sa stii ca permanent cand e la scoala, copilul tau e in siguranta? Ca tu poti merge linistit pe strada, fara sa te hartuiasca vreun muncitor lenes, care consuma din banii platiti din impozitele noastre? Cum ar fi oare sa traversezi linistit, fara sa ai permanent teama ca ar putea sa iasa unul chiar cu o bata intr-o buna zi sa te grabeasca? Sau vanzatoarea sa-ti zambeasca atunci cand cumperi ceva? Habar n-am, dar vad prin poze si prin excursii, aud din povestiri ca la ei se poate! Ca poti sa-ti cresti copilul si pe pamanturi din astea relaxate!

Nota: Pozele sunt preluate de pe Internet, din tari care nu au nicio legatura cu Romania. Orice deosebire fata de realitatea noastra nu este intamplatoare.  Aici e Romania, doamna!