Continua pe drumul tau, copilule!

O vad uneori fascinanta si minunata, alteori imi pare nesigura pe ea. O vad cum straluceste si te prinde in mrejele ei inocente, alteori se simte deja intimidata de lumea asta mare si pestrita.

E copil si are momente in care gandeste mai organizat si mai matur ca multi adulti. Dar inca mai crede in zane si praf magic.

E copil si rade cu tot sufletul. Vede viata in tot felul de culori, ii place sa danseze si sa simta emotiile scenei. Se minuneaza sincer de natura, de locuri, de oameni. Viata asta ii pare de-a dreptul uimitoare , exact in aceeasi masura in care ea ne minuneaza pe noi, parintii, ii fiecare zi.

Dar o vad ca incepe sa aiba uneori retineri, ganduri, ezitari, sa fie atinsa de rautati, sa simta orgoliile celorlalti, sa se uite de doua ori, sa se gandeasca daca-i bine sau nu ce face, sa constientizeze usor ca viata asta fascinanta nu e mereu atat de simpla.

Nu stie sa spuna-n cuvinte ce simte, dar eu o cunosc dupa cum ma imbratiseaza, cum ma tine de mana, cand imi cauta privirea, cand are nevoie de noi. Ii simt imbratisarea cu dor, imbratisarea cu tristete, stiu cand ma strange de mana cu emotie, ii cunosc privirea cand are indoieli si temeri si are nevoie sa-i fim aproape. Ne simte si se linisteste.

As vrea sa-i transmit atunci printr-o privire doar ca o sa ne aiba aproape toata viata, ca o sa ne poata imbratisa de cate ori vrea, ca ne poate tine de mana atat cat isi doreste.

Creste copilul asta al nostru! Creste frumos. Pentru noi straluceste, e plina de culori, ne minuneaza si o va face o viata de-acum incolo. Dar deja o simtim intimidata in unele momente. Tare as vrea sa simta ca-i suntem cu un pas in spate oricand are nevoie de noi. Sa n-o sufocam, dar sa stie ca suntem acolo si se poate baza pe noi. Oricand, oricat si in orice imprejurare. Eu cred ca asta-i unul din rolurile esentiale ale parintilor, sa le fie sprijin neconditionat copiilor.