Cum trece timpul…Cadouri de suflet, fara funda rosie!
Sarbatorile sunt cea mai incarcata, dar si cea mai frumoasa perioada a anului. Cea mai linistita. In care eu fac bilanturi si in care imi amintesc ca un dar mai frumos decat sa petrec impreuna cu ai mei, nu exista. Am ajuns acolo. Am ajuns la perioada in care imi dau seama ca cele mai de pret cadouri n-au pret. Nu se pot ambala. Nu se pot pune sub brad.
Cum as putea sa pun o funda rosie mirosului de cozonac de acasa? Cum sa pui un pret clipelor petrecute in familie, in casa in care am crescut 18 ani si din care n-am lipsit NICIODATA de sarbatori? Cum sa amabalezi frumos albumele de poze de acasa, pe care le rasfoim emotionati cu totii in jurul bradului? Vinul fiert, jocurile de remi, masa plina cu de toate, prajiturile de casa, copiii astia mici care au aparut si au crescut langa noi? Cum sa povesestesc despre toate astea, despre familia mea, despre parintii mei care au devenit bunici, despre mine si Dragos, care avem in continuare camerele pline de jucarii cu care se joaca copiii nostri? Cam asta inseamna sarbatorile pentru mine. Acasa, familie, liniste, sanatate, mirosul copilariei, magia pomului de Craciun, bucuria de fi impreuna, incedibilul sentiment de a-mi vedea copilul fericit in bratele parintilor mei, copilaria asta minunata in care Ema face turta dulce in speranta sa-l atraga pe Mos Craciun mai devreme. Le adun pe toate si le pun funda rosie, zambesc si ma bucur cu toata fiinta ca sunt asa de norocoasa.
Timpul trece mai repede decat credem. Mai repede decat vrem. Mai repede decat ne-a avertizat cineva vreodata. Ma uit in jurul meu si nu pot decat sa ma bucur de tot ce vad. Familie, rude, prieteni, orasul meu. Prietenele mele dragi, copiii lor, relatia noastra care peste ani ne-a tinut aproape. Am reusit sa adun cateva poze cu copiii astia frumosi care au rasarit in jurul meu, copiii prietenelor mele, pe care le stiu de cand eram mica, colege de scoala, de liceu, prietene de-o viata. Mi-e ciuda ca n-am poze cu toti juniorii frumosi si destepti din jurul meu, dar le am in suflet. N-am reusit sa strang poze de la toate fetele mele dragi, de la nepotii mei muuuulti, de la Crisa, de la Daniela, Otilia, Simi, dar ele stiu bine ca locul lor in sufletul meu e rezervat de ani de zile.
Uitati-va la copiii astia, cum cresc sub ochii nostri. Cum trece timpul!!! Cat de norocoasa sunt eu sa am sufletul atat de plin de oameni buni, sa am aproape atatea prietene, atatea mame fericite, atatia copii frumosi si destepti…Cum trece timpul!… Ii stiu pe fiecare dintre copiii astia de cand s-a nascut, de ani de zile…ei cresc sub ochii nostri, si noi ne maturizam. Ne bucuram in fiecare an de sarbatori de ei, de noi, de magia Craciunului. Pot eu sa pun o funda rosie cadourilor astora? Nu pot! Dar pot sa-mi dau seama ce zile frumoase, ce sarbatori pline, ce prieteni buni, ce copii frumosi, ce om norocos sunt!
