De ce ne pierdem ambiția, pe măsură ce înaintăm în vârstă

Familie sau carieră?  Trebuie să alegi una din ele sau le poți îmbina într-un mod echilibrat?

Trebuie să-ți dorești mereu mai mult, să țintești mereu mai sus? Sau e în regulă să te mulțumești cu ce ai?

Am avut de curând o discuție relaxată cu câteva prietene, din care a rezultat că pentru niciuna dintre noi promovarea pe plan profesional nu este o prioritate, nici pe departe.
Interesant a fost că tot noi, prietene de ani și ani, eram cele care pe la 20 de ani ne visam în poziții de conducere în multinaționale sau chiar antreprenoare de succes cu țeluri ambițioase.

M-a măcinat discuția asta, recunosc. Mă tot întreb dacă e normal?

E în regulă, ca în jur de 40 de ani, când se presupune că ți-ai atins maturitatea profesională, iar experiența te recomandă pentru un post de conducere, să nu-ți mai dorești să avansezi?

Da, e normal, să știți! M-am documentat.
Nici eu și nici prietenele mele nu suntem ‘’specii rare’’, din contră, ne încadrăm în comportamentul tipic pentru segmentul nostru de vârstă.

Se pare că există o mare diferență în felul în care percepem progresul, în diferite etape ale vieții noastre.
S-a dovedit că, pe măsură ce trec anii, devenim mai puțin motivați și orientați spre obiective profesionale și căutăm mai degrabă gustul unor noi experiențe.

Asta ar putea însemna, din punct de vedere leadership, că suntem mai puțin competitivi?
Înseamnă că ne pasă mai puțin de muncă, pe măsură ce trec anii și asta ne afectează asta stilul de leadership? Sau fericirea?

Am citit un studiu conform căruia oamenii încep să își piardă ambiția de promova sau de a-și dori mai multe responsabilități în jurul vârstei de 35 de ani. Cercetătorii au pus acest declin al motivației profesionale pe seama provocărilor ce vin la pachet cu creșterea & educația copiilor.

Există dovezi ce susțin faptul că diminuarea ambiției profesionale are mai degrabă de-a face cu tiparele noastre naturale de viață, decât cu aversiunea față de job.
Cercetările arată în mod constant că oamenii ating vârful fericirii la vârstele de 18 și 82 de ani, precum și că ajungem la cel mai ridicat nivel de nefericire la vârsta de 46 de ani (perioadă recunoscută în mod obișnuit sub numele de criza de la mijlocul vieții).

Ați auzit de Curba Fericii?

E teoria ce susține că atunci când îți începi viața, ești plin de energie și entuziasmat de viitor, cu puține responsabilități, așa că ai tendința de a fi mai fericit.
Apoi, cu o altă experiență de viață, ajungi să fii iarăși la fel de fericit, la o vârstă mai înaintată, când ești mai înțelept, cu alte repere ale succesului și mult mai puțin preocupat în a le fi pe plac celorlați. De asemenea, e o etapă în care nu mai există nicio presiune legată de creșterea și educația copiilor.

Ceea ce este fascinant la Curba Fericiii este că, indiferent de cultura din care provenim sau oricâți bani am avea, indiferent dacă avem sau nu copii, teoria aceasta se aplică tuturor.

E-adevărat – ceea ce ne face fericiți se schimbă în timp!  

E foarte important să înțelegem, o dată cu trecerea anilor, că o parte din găsirea propriei noastre fericiri este să renunțăm să așteptăm sau să tânjim după confirmările celorlalți față de noi și să ne focusăm doar pe ceea ce este cu adevărat valoros, pentru noi. În traducere, e firesc să renunțăm, pe parcurs, la vise care nu-și mai au sensul.

Să ne menținem deschiși oricărei oportunități și mereu dornici să evoluăm profesional, ar putea fi reperele unei evoluții firești,  naturale, pe măsură ce trec anii.
În mod ironic, această perspectivă relaxată poate fi unul dintre atuurile ce ne-ar permite să devenim din ce în mai buni în ceea ce facem.

Cât despre mine, mă ofer să fiu eu un studiu de caz al acestor teorii, în care mă regăsesc total!

Muncesc de mai bine de 20 de ani. Evident că am avut și eu vise mărețe și expansioniste, unele dintre ele mă fac să zâmbesc acum, când mi le-amintesc!
Am început să muncesc încă de pe 17 -18 ani. …Am trecut prin tot felul de etape și experiențe ce m-au format, am lucrat câțiva ani în radio, apoi în agenții de publicitate, au urmat ani de marketing, apoi de freelancing și antreprenoriat …și acum iarăși marketing & blogging.
Îmi place mult ce fac! Îmi place jobul meu, îmi plac colegii, mă ambiționează provocările, încerc să învăț constant lucruri noi, iubesc emoțiile proiectelor noi…dar visele mele nu merg mai departe de-atât!
Sunt într-un punct al vieții mele în care promovarea profesională nu e pe lista de ambiții și planuri de viitor.
Visez la echilibru, la armonie la job, la realizări și provocări profesionale, la proiecte și idei noi …dar atât!
Dacă mă-ntrebi unde mă văd peste 5 ani, aș vrea să fiu bine cu mine, echilibrată. Ăsta-i obiectivul meu!   

Da, poate ne pierdem ambiția la 35 de ani, așa cum spun cercetătorii!
Dar mie mi se pare atât de reconfortant să nu fii în competiție cu nimeni, decât cu tine, să nu îți dorești cu orice preț să fii mai sus, să nu-ți vrei mereu mai mult, să nu te mai ghidezi după părerile celorlați.
Simt că asta e cea mai echilibrată versiune a mea și mai cred că abia atunci când nu te străduiști prea mult, lucrurile încep să se așternă fix așa cum trebuie!

Nu uitați,  găsiți Blog in Tandem și pe:

➠ You Tube: https://www.youtube.com/blogintandem 
➠ Instagram: https://www.instagram.com/blogintandem/
➠ Facebook: https://www.facebook.com/intandem.ro/