Puterea amintirilor

Nu-i uit…N-o să-i uit vreodată. Știu. Simt.

I-am întâlnit vara asta, pe o plajă. Un cuplu de bătrâni, seara, pe o plaja pustie, undeva în sudul Spaniei.

Simțeam cumva că e plaja noastră.

Noi am descoperit-o și așteptam înseratul ca să fie doar a noastră.
Aveam deja un soi de ritual. Asfințitul, valurile, noi, plaja pustie. Erau momentele noastre și nu voiam să facem loc pentru altcineva! 
Plaja asta ne îmbia să respirăm, să râdem, să trăim prezentul, să ne umplem sufletele de mare, de liniște, de frumos, de bine, de noi trei împreună.  
Momentele noastre, povestea noastră. Iar egoismul tinereții uneori răsare pe neașteptate. Era plaja noastră!…și nu voiam să o împărțim cu nimeni.

Inițial i-am zărit undeva în depărtare.

Se sprijineau unul pe celălalt. Se mișcau încet, se susțineau fizic unul pe celălalt cu așa o căldură și o dragoste care se simțea fără să le știi povestea.
S-au oprit la distanță și ne-au privit o vreme. Ne-au tot privit.  
Îmi amintesc că le simțeam privirile din depărtare. Le simțeam zâmbetele. Le simțeam cumva nostalgia, dragostea din priviri când se uitau unul la celălalt, le-am surprins zâmbetele pline de amintiri când o zăreau pe Ema țopăind fericită pe malul mării.

Într-un final s-au apropiat. Timid, fără să vrea să se amestece parcă în tabloul nostru. Au pășit încet pe malul mării.

De mână. Împreună. Trupurile greoaie, bastonul lăsat undeva în spate, fețele brăzdate de riduri de expresie, privirile atât de calde, zâmbetele atât de pline.
Am schimbat priviri. Apoi am intrat în vorbă și am povestit. În timpul ăsta n-o slăbeau pe Ema din ochi.

Nu ne-au întrebat cum o cheamă, ne-au întrebat cum o strigăm. ‚Angel sau Sunshine’ (Îngeraș sau Rază de Soare).

Au lăcrimat ușor, ne-au povestit, ne-au înconjurat cu atâta căldură, cum nu-mi amintesc să mai fi simțit vreodată. 
Căsătoriți de mai bine de 60 de ani. Cu o poveste de viață ca-n filme. Am ascultat fermecată, emoționată… Au povestit, s-au privit, s-au ținut de mână…
La final ne-au arătat o poză. Un cuplu cam de seama noastră. Cu o fetiță blonduță alături, cu ochi albaștri. Erau ei…cu fetița căreia îi spuneau ANGEL.
Fetița lor, care acum trăiește departe și îi sună rar, prea rar.

‚E prinsă cu viața! ’, au șoptit ușor.

Îi știe împreună…și îi sună pe fugă, de sărbători și la zilele de naștere. Între timp, lor le-au apărut multe riduri, viața îi ține încă împreună și au multe amintiri și poze care le încălzesc trupurile, mintea, zâmbetele…

Ne-am strâns mâinile la plecare. Le-am simțit multă vreme emoțiile, în timp ce se îndepărtau. Le-am fotografiat parcă și ochii umezi, atunci când povesteau.

N-o să uit vreodată cuvintele astea: ‚E prinsă cu viața! ’.

Știți cât durează un telefon?  2-3 minute. Atât!
Știți cât valorează pentru ei, cei pentru care fiecare am fost un ÎNGER la un moment dat? Mai mult decît realizăm noi, asta-i clar!

Sunați-i cât puteți!
 Îi văd deseori pe stradă, în metrou, în magazine, la școală, în parcuri. Îi văd de mână cu nepoții, îi înconjoară cu dragoste, le văd trupurile obosite uneori, ridurile prea adânci, privirile calde…
Și ei sunt ocupați cu viața, dar totuși au timp oricând pentru noi, pentru nepoți, pentru o mână de ajutor oricând le-o cerem, pentru sfat sau o vorbă bună, chiar și atunci când noi nu îndrăznim să apelăm la ei.

 Să nu fim prinși cu viața! 

Pretindem deseori că suntem prea ocupați, că n-avem timp între atîtea ședințe și întâlniri, care ne consumă timpul și energia și nu ne îmbogățesc sufletul cu nimic.
Spunem că suntem prinși …și de fapt uităm că VIAȚA e despre altceva! Că succesul nu se măsoară în likeuri sau mailuri, ci în momente și zâmbete, în amintiri și emoții, uităm că nu banii și promovările trebuie colecționate, ci amintirile și zilele cu soare, sclipirile din ochii celor dragi, zâmbetele și îmbrățișările lor! 

Sunați-i cât puteți! Cât îi mai aveți!