Teama de inceputuri. Si totusi…

Mi-a fost greu sa descopar asta. Mi-a fost greu s-o recunosc. Mi-e permanent greu sa incerc sa-mi inving temerile.

S-o iau de la capat. Simt ca n-am curajul, ca-mi lipseste ceva… Imi fac milioane de griji. Am temeri, nascocesc scenarii, imi pun intrebari, imi caut refugii, imi creez scuze si pretexte sa n-o fac, sa nu pasesc pe teren necunoscut.

Am momente in care nu pot sa gandesc mai departe de piedicile pe care mi le imaginez. De cele mai multe ori nu vorbesc despre asta. Stiu ca ceilalti, din exterior, vad altfel. In mare parte, pentru ca eu nu vreau sa las la iveala toate framantarile mele.

Sunt doar eu intr-o permanenta lupta cu mine. Nu-i usor. N-a fost niciodata, desi cu anii am invatat sa-mi stapanesc temerile. Sa le ascund adanc. O fac atat de bine, incat doar cei foarte apropiati stiu sa-mi citeasca sufletul.

Granita intre cele doua stari de spirit e atat de fragila,

Incat uneori nu dureaza decat o secunda sa trec de la calm la agitatie.

De la implicare absoluta, la apatie,

De la curaj, la temeri,

De la speranta, la griji si pesimism.

E doar un prag invizibil pe care-l pot depasi intr-o clipa.

Si-atunci e clipa in care realizez defapt unde vreau sa fiu.

Clipa in care stiu ca trebuie sa las in spate temerile si sa fac loc sperantelor.

Clipa in care stiu ca trebuie sa uit de disperare si sa privesc cu incredere in sus.

Sa nu ma mai distraga nimic de la prezent. De la aici. Acum.

Fara furie, fara spaime, fara ganduri, fara dezamagiri si framantari.

Clipa in care singura trec pragul inapoi.

In zona sigura. Cu soare, cu familie, prieteni.

In zona cu sperante. In zona cu multe culori, zambete si fara regrete.

Aici vreau sa fiu!

E clipa in care realizez defapt ce-mi doresc.

Sa-mi incep dimineata cu o cafea aromata.

Cu un buchet de lalele colorate pe masa,

Sa-mi sun o prietena draga.

Sa-mi imbratisez copilul dimineata,

Sa trimit un SMS simpatic,

Sa citesc o carte buna,

Sa scriu pe blogul asta de suflet.

Sa-mi sun parintii,

Sa-mi fac planuri,

Sa ma plimb fara o directie anume,

Sa visez cu ochii deschisi,

Sa fac numai ce-mi spune sufletul.

Clipa in care realizez ca nu vreau sa mai pasesc in zona fara culoare.

Nu vreau sa mai trec granita inapoi.

Vreau sa raman unde sunt cei dragi. Unde-i viata in culori.

Unde simt dragoste si liniste.

Unde nu sunt intrebari fara raspuns.

Zona in care am curaj sa pasesc spre noi inceputuri.

Da, postarea asta vine intr-un moment in care-mi planific noi inceputuri. Dupa o perioada in care am fost des in zona gri, in care am cunoscut si oameni mari si oameni mici, am ajuns in punctul in care am spus stop. Si de la capat. cred ca asta-i cel mai greu, sa te desprinzi de unde esti…si sa pornesti oriunde, dar numai inainte. 

Fara sa stiu, aveam nevoie de incurajari si raspunsuri din directii diferite. De la oameni apropiati. Si raspunsurile n-au intarziat sa apara si sa mi se arate in feluri diferite, dar cu acelasi mesaj. Am cei mai mari suporteri acasa in Ema si in tatal ei, am cei mai puternici parinti care nu inceteaza sa-mi dea incredere si acum, cand rolurile ar fi trebuit poate sa se schimbe, am oameni atat de calzi si plini de energii pozitive in jur, incat trebuie sa fie bine. Orice se va intampla, stiu sigur ca o sa fie bine!  Oriunde voi merge, stiu sigur ca o sa fie numai inainte!