Un copil si o gargarita. Despre prietenie si libertate
Unii copii sunt pasionati de caini, altii de pisici, papagali sau pesti. A mea are o fixatie pentru gargarite. (si fluturi, dar asta-i alta poveste) . Nici n-am incurajat-o, nici nu i-am spus sa-si ia gandul ca vom umple vreodata casa de gargarite. (desi avem deja cateva pe balcon, noroc ca sunt de lemn si unde le pui, acolo stau). Am avut un moment in care am scapat ca prin urechile acului cand Ema se gandea sa-si decoreze camera cu gargarite, iar eu refuzam sa ma vad cumparand lustra, veioza sau chiar perdele si tapet rosii cu buline negre. No way!
Cum orice pasiune are in spate si povesti frumoase si un pic de magie, dau ‘share’ unui episod de vara de zilele trecute. Unul in care Ema si-a gasit o gargarita mica in curtea bunicilor. A fost convinsa ca se cunosc, ca este o anume gargarita prietenoasa din parcul IOR, cum alta nu-i. A fost convinsa ca Garga a zburat din parc pana la ea, fiindca s-au impritenit si sigur i-a fost dor. Si-au urmat trei ore in care Ema a mancat, s-a dat in leagan, s-a uitat la desene, nedespartita de gargarita care ca prin magie a stat pe mana ei, pe rochita, pe maneca. Nici gand sa vrea sa zboare vreun moment!
Seara. Ce facem?! Ema si-a derulat singura o multime de scenarii: cum mama ei o cauta disperata pe Garga cea prietenoasa, cum parintii sunt suparati ca a plecat de acasa fara sa spuna unde este, cum Garga e fericita ca are o prietena noua, dar la noapte o sa planga de dorul patutului ei …si cate si mai cate.
Apoi ea singura s-a dus afara si cu lacrimi in ochi a lasat gargarita pe trepte. ‘E prietena mea si o las libera. Sa aleaga ea singura ce vrea sa faca. Daca ii e dor de casa, o sa zboare acolo, la familia ei. Daca e fericita cu mine, o sa ramana aici.’
Asta e Ema mea. Cu minte de copil, dar cu judecati care pe mine ma fac knockout de multe ori. Dimineata s-a bucurat cand n-a mai gasit-o. S-a gandit ca sigur gargarita a adormit fericita langa familia ei. Cum sa nu iubesti inocenta asta? Cum sa nu fiu eu fana ei No.1?
