V-o prezint pe Otilia, prietena mea de-o viata

Ne stim de-o viata. Ea e mai mare decat mine cu un an si ceva. Avem primele poze impreuna de cand eu mergeam de-a buselea. Iar ea si Dragos, fratele meu, faceau curse cu mine. Poze alb negru pe care le pastrez cu sfintenie, iar undeva pe fundal se zaresc si parintii nostri, mai tineri decat suntem noi acum. Astea-s primele noastre amintiri, de acum aproape 35 de ani. Le pastram in cutiile cu valori de suflet.

Apoi au trecut anii si ‘am mostenit’ noi prietenia parintilor nostri. Drumurile ni s-au despartit o vreme, Otilia s-a dedicat pianului si pasiunilor ei, viata de adolescente ne-am trait-o separate si ne-am regasit in facultate. Am locuit vreme de vreo 3 ani impreuna, intr-o garsoniera care n-a fost niciodata prea mica pentru noi doua si pianul Otiliei. Vremuri frumoase, senine si pline de noi. Fara griji. Doar cu viata de student. Perioada in care Otilia mi-a deschis ochii si urechile si m-a ‘tarat’ cu ea la Ateneul Roman saptamana de saptamana. In care eu o ascultam cum studiaza zilnic la pian si auzeam acelasi partituri in bucla pana ii spuneam ca e perfect, sigur o sa fie cea mai buna. Vremuri in care am mers impreuna la mare la Costinesti, in casute si credeam ca vacante mai reusite ca astea nu exista…Vremurile in care ne visam sa ne gasim jumatatile, ganduri multe si imagini de puzzle. Vag se zareau si copiii in planurile noastre ce pareau atat de indepartate incat aproape ca nici nu indrazneam sa vorbim si sa visam la asta.

Si anii astia au trecut peste noi mai repede decat ne-am fi imaginat. Inca nu-mi vine sa cred ca toate planurile alea dintre peretii unei garsoniere vesele si optimiste s-au rostogolit si ne-au adus aici. Un iulie 2015 in care Otilia a venit in vizita in Romania. Locuieste de 11 ani in Chicago, viata i-a aranjat zilele altfel decat am fi crezut noi…dar asa de frumos.  Revederea cu ea e mereu emotionanta, dar atat de senina si naturala, incat cu greu ai crede ca discutiile noastre nu sunt doar o continuare a zilei de ieri, ci a anilor din spate.

Noua ne place sa spunem ca nu ne-am schimbat. Stam la taclale, zambim la fel, radem la acelasi glume, dar traim in doua lumi diferite. Fiecare fericita in lumea ea.  Otilia are viata ei de familie in Chicago, cu Matei nascut acolo si vorbind o romana cu accent american. Eu aici, cu viata mea de familie si cu o Ema care a legat o prietenie cu Matei din prima clipa, de parca legaturile dintre mine si Otilia se simt si se transmit dincolo de ani, de locuri, de limba sau obiceiurile locurilor in care traiesti.

Asta-i Otilia. Astea suntem noi doua. Atunci si acum. Suntem aparent atat de diferite si totusi mereu pe aceeasi lungime de unda. Ea a ramas fidela pianului si si-a construit viata in jurul lui, eu dedicata cuvintelor. Traim la mii de km departare, ne vedem mai rar decat ne-am dori si totusi ne simtim atat de aproape una de alta. Cred cu tarie ca daca o prietenie a trecut proba timpului si a distantei atat de natural, atunci nimeni si nimic nu-i poate sta in cale.  Peste o saptamana pleaca si deja mi-e dor de ea!